Buzăul, o aşezare veche ale cărei clădiri laice nu sunt mai vechi de două s…

Potrivit profesorului C. Dumitrescu: „Satul dac aşezat pe malul râului Buzău, unul dintre râurile însemnate ale Munteniei, la ieşirea lui dintre dealuri şi acolo unde râul prezintă un vad foarte accesibil, Buzăul oferea lemn pentru construcţii şi foc, din abundenţă, peşte în bălţile din jur şi din râu, imaş pentru vite, teren pentru agricultură”.

Pe teritoriul oraşului s-au găsit monede din toată perioada secolelor IV-XIII. Descoperirile arheologice au dovedit o amploare deosebită a vieţii economice şi sociale pe teritoriul ocupat astăzi de Buzău. Giecomo Di Petro Luccari, aflat la Curtea lui Mihai Viteazul, consemnează, citând documente mai vechi: „Negru Vodă a fondat oraşul Câmpulung şi a tras câteva întărituri de cărămidă arsă la Bucureşti, Târgovişte … şi Buzău”.

Prima menţionare documentară a Buzăului ca târg şi punct de vamă într-un document intern este cel emis la 30 ianuarie 1431 de Dan al II-lea (1420-1431) prin care scrie, „târgurilor şi vămilor” ţării că negustorii români vor putea cumpăra şi vinde mărfuri la Braşov, iar negustorii braşoveni vor putea cumpăra şi vinde mărfuri în Ţara Românească nestingheriţi, plătind taxă vamală stabilită de o reglementare anterioară: „Să fie cum a fost în zilele părintelui domniei mele, Mircea voievod (1386 – 1418)”.

În anul 1500 domnitorul Radu Cel Mare, cu ajutorul patriarhului Nifon, înfiinţează Episcopia Buzăului, oraşul devenind Reşedinţă Episcopală. La 1507 oraşul Boza (Buzău) apare pentru prima oară într-o hartă întocmită de Nicolaus Germanus. 

Domnitorul Radu de la Afumaţi dăruieşte Episcopiei câteva sălaşe de ţigani pentru prima oară într-un document la Buzau şi trei mori „care sunt pe Buzău”, acesta fiind primul document despre funcţionarea morilor pe râul Buzău. Nicolae Iorga arată că „Prin Boierii de Buzău se fac si se răstoarnă domnii în anumite timpuri ale veacului de pretendenţi la tron al XVI-lea…” .

Cea mai veche clădire laică are două secole vechime

Chiar dacă are o istorie veche, Buzăul pare o aşezare nouă prin clădirile sale. Casa Vergu Mănăilă este cea mai veche clădire laică din Buzău. A fost atestată documentar în 1794.

”Ca stil arhitectural, clădirea îmbină stilul vechi, popular, cu cel brâncovenesc. Numele casei e dat de cele două familii boiereşti, Vergu şi Mănăilă, ce s-au unit prin căsătorie. Familia Mănăilă era originară din Bălişoara, sat al comunei Costeşti, azi Budişteni. Mănăilă a fost mare căpitan şi avea strânse legături cu domnitorul Constantin Brâncoveanu. Nepoata lui Mănăilă, Maria, zisă şi Minculeasa, după numele soţului său, medelnicerul Mihail Mincu, ctitorul Bisericii Gârlaşi, a fondat în 1792 spitalul cu acelaşi nume, al treilea din ţară la vremea respectivă. Doamna Maria se recăsătoreşte în 1779 cu stolnicul Nicolae Vergu. Cei doi soţi au fost proprietarii conacului Vergu-Mănăilă, a cărui curte cuprindea străzile Războieni, Tudor Vladimirescu şi Independenţei”, a declarat Florentina Grigore, conservator la Muzeul Judeţean.

Strada Cuza Vodă, numită anterior şi Strada Târgului, este principala stradă comercială aflată în centrul istoric al oraşului Buzău. Multe din casele de pe această stradă datează din secolul al XIX-lea. Sunt clădiri care au parter şi etaj, negustorii care le deţineau având prăvăliile la parter şi locuinţele la etaj. Au fost construite între 1850- 1880, înlocuind construcţiile mai vechi, de la care au fost folosite fundaţiile si pivniţele.

Istoricii explică de ce târgul de la Curbura Carpaţilor nu şi-a păstrat clădirile foarte vechi

Rămăşiţe ale Buzăului medieval, şi totodată dovezi ale existenţei în acea epocă a unor clădiri din cărămidă, sunt beciurile foarte vechi de pe Cuza Vodă peste care au fost construite, după 1850, locuinţele care sunt şi astăzi în picioare. Astfel de hrube au fost descoperite abia prin 1977, când s-au demolat mai multe construcţii din centrul vechi al oraşului. 

„Când s-a început demolarea Şcolii Sanitare, sub mormanele de moloz s-au găsit mai multe obiecte, scaune, vase. Oamenii m-au chemat să văd despre ce este vorba şi am intrat în pivniţă. În timp ce lucram cu băieţii acolo, tot suna ceva a gol. S-a măturat tot praful şi am descoperit o trapă care ducea cu un nivel mai jos. Mă aşteptam să miroasă urât acolo, dar nu era aşa. În al doilea nivel am găsit o altă trapă care ducea într-o a treia pivniţă, unde am găsit nişte vase uriaşe”, ne-a spus Marius Constantinescu, istoric.

Buzăul a fost de-a lungul vremii răspântie pentru armatele unor imperii care, în trecerea lor prin târgul de la poalele dealurilor subcarpatice, au produs distrugere şi moarte. Zona Buzăului a fost permanent teatrul unor confruntări armate, unele extrem de violente, care au generat pierderi de vieţi omeneşti, dislocări ale populaţiei, distrugeri de clădiri.

Potrivit istoricului buzoian Valeriu Nicolescu, autorul monografiei ”Buzău 575 – File de monografie”, confruntările militare dintre armatele ruse, austriece şi cele otomane (1736 – 1739, 1768 – 1774, 1787 – 1791, 1806 – 1812, 1828 – 1829) au avut de multe ori ca loc de desfăşurare zona Buzăului, astfel că târgoveţii, mai ales cei avuţi, se refugiau în satele din zona dealurilor. ”În toamna anului 1739 trupele de ruşi şi cazaci conduse de Frilow au prădat şi Buzăul şi după ce l-au luat cu ei pe episcopau plecat pe sub dealuri”, scrie Valeriu Nicolescu în lucrarea sa.

Aşezarea sa, ca şi a Râmnicului, în vecinătatea hotarului cu Moldova, i-a conferit Buzăului obligaţia de a asigura apărarea graniţei dinspre răsărit a Munteniei. Istoricul Valeriu Nicolescu aminteşte în cartea sa, ”Buzău 575 – File de monografie”, despre un raport al lui Mustafa Selim, judecătorul oraşului Rusciuc, către Înalta Poartă, care se referă şi la plângerile episcopului de Buzău legate de jafurile bandelor de turci „care asupresc şi ofensează pe săracele raiale“.

Un alt raport datat 15 mai 1769, semnat de Esseid Elias, judecătorul oraşului Giurgiu şi confirmat de către domnitor, mitropolit şi episcopi, relatează ce s-a întâmplat când au năvălit bandele turceşti în mai multe oraşe între care şi Buzău.

„Au străbătut pas cu pas târgurile şi satele, luând bani mulţi, lucruri şi cai, dărâmând casele şi luând în robie fecioare şi copii… fiecare au luat câte 7-8 căruţe din Buzău… au mai nimicit grâul şi orzul… au jefuit tot ce au găsit ca marfă, mobilă şi au dat foc caselor şi prăvăliilor… nedreptăţile şi opresiunile depăşesc orice limită şi sunt în afară de tot ce se poate închipui cu imaginaţia”, este un pasaj din raportul lui Esseid Elias, citat în monografia profesorului Valeriu Nicolescu, autorul menţionând că între semnatari era şi şeful beşliilor din judeţul Buzău, Omer aga.

La 1777, călătorul Italian Leonardo Panzzini menţiona că în timpul războiului din 1768-1774 oraşul Buzău a fost părăsit de locuitori, multe dintre case fiind arse, episcopul fiind nevoit să se refugieze la Braşov.

Alte surse fac referire la distrugerile cauzate de războiul ruso-turc din anii 1787-1791, locuitorii fiind nevoiţi să se refugieze din nou în satele din zona dealurilor. În scrisoarea lui Mustafa Başbug către marele vizir Kogea Iusuf paşa, se menţiona că iscoadele nu au constatat prezenţa în târguşorul Buzău a ghiaurilor austrieci şi maghiari, doar că uneori apăreau cete de 40-50 oameni. (”Buzău 575 – File de monografie”, Valeriu Nicolescu)

Englezul William Hunter şi germanul Heinrich Reimers care au trecut prin Buzău în 1792 şi 1793 menţionează că l-au văzut ca un biet sat cu bisericile şi alte clădiri dărâmate de către turcii „care… io au dat foc şi i-au jefuit pe locuitori“.

Buzăul a fost trecut din nou prin sabie şi foc, la 1806, când turcii lui Span Oglu alungă soldaţii ruşi din târgul de la Curbura Carpaţilor, dau foc oraşului şi-l pustiesc, locuitorii fugind iar la Gura Nişcov, documentele vremii consemnând că în oraş mai existau Eiscopia şi un turc, Mola Hasan.

Alte distrugeri suferite de Buzău s-au întâmplat în timpul războiului din 1806-1812. În iunie 1807, turcii care îl urmăreau pe Constantin Ipsilanti au prădat oraşul, ucigând 231 de locuitori. Refugiaţi încă din 1806 pe dealurile din împrejurimile Buzăului, târgoveţii au revenit la vatră în 1812. Confruntările militare din anii 1828-1829, între imperiile rus şi turc, au determinat părăsirea oraşului de mai mult de 200 de localnici.  

Potrivit istoricilor, cutremurele au produs şi ele pagube foarte mari clădirilor din târgul Buzăului. Iată seria calamităţilor care au afectat Buzăul:

• 1768-1774 – în timpul războiului, oraşul, părăsit de locuitori, este ars; Episcopia este „foarte rău stricată şi dărăpănată”; episcopul se retrage la Bucureşti

• 1769 – trupe ruseşti dau foc „caselor şi prăvăliilor” din Buzău

• 1792-1793 – relatări Hunter W. şi Reimers H.: Buzăul „biet sat cu bisericile şi alte clădiri dărâmate de către turci, care, înainte de a-l părăsi, i-au dat foc şi i-au jefuit pe locuitori”

• 1802 – cutremur: sunt avariate aproape toate bisericile şi clădirile importante din Buzău (între altele, conform mărturiilor contemporane: „Mănăstirea Banului, Sfinţii Îngeri, boltele mănăstirii la Gârlaşi, zidul Episcopiei”) 

• 1806 – incendiu în Buzău, provocat de turci: între altele este afectată biserica lui Hagi Constantin, care este părăsită şi în ruină la 1830 (acum dispărută, ea se afla probabil în zona frontului de vest actual al Pieţei Dacia); la fel, este arsă biserica Gârlaşi

• 1807 – jaf şi distrugeri din partea unui detaşament turc din raiaua Brăilei; sunt ucişi 230 de locuitori şi sunt pustiite satele Săgeata şi Gălbinaşi

• 1829 – catagrafie: 200 locuitori fugiţi, 122 case părăsite şi 78 stricate; în stare bună: casele Vergu Mănăilă şi Conacul Hrisoscoleu