Ce se întâmplă în staţia de tramvai rămâne în staţia de tramvai

[ad_1]

Conform aceloraşi convenţii, oamenii tind să se adune în preajma acelui par, iar tramvaiul 36, la rândul lui, tinde să oprească acolo, doar că, desigur, nu prea tinde să vină. Asta însă este partea a noua a conversaţiei. Revenind la „staţie“, Dumnezeu a permis ca în zonă să fie şi un zid. Nu este zidul staţiei, evident, ci al unei curţi din apropiere, dar oamenii se adăpostesc după el atunci când vine frigul siberian.

Dacă sunteţi în oraş şi vi se pare că bate vântul, că e friguţ, înseamnă că nu aţi stat niciodată în staţia „Fabrica de glucoză“, de exemplu, la marginea Bucureştiului, în aşteptarea tramvaiului 36. Înseamnă că nu aţi înfruntat ceea ce meteorologii numesc „cod portocaliu“, înseamnă că n-aţi umblat învelit în cârpe, cu dimensiunile corpului triplate, înseamnă că n-aţi făcut toate felurile posibile de sinuzită şi înseamnă că n-aţi auzit fiarele hăulind în păduricea din apropiere.

Să revenim la zid. Zidul acela a fost pus acolo de Cel de Sus. Iarna, seara, oamenii stau aliniaţi după zid, habar n-au dacă vine sau nu vine tramvaiul, din când în când mai scot capul şi aruncă o privire înspre zările de unde le-ar putea veni salvarea, dintr-un sentiment neînţeles de speranţă. Oamenii care stau acolo, după zid, nu prea vorbesc între ei. Nici nu privesc prea mult în stânga sau în dreapta, mai ales că viforul suflă atât de tare încât, dacă îţi găseşti o poziţie în care „nu te taie“ prea tare, ar fi bine să o păstrezi. Se poate întâmpla ca uneori să aştepţi după zid alături de un cunoscut, dar seara, pe întuneric, având în vedere că oamenii sunt cu toţii încotoşmănaţi, e imposibil să-ţi dai seama cine e persoana fără faţă de lângă tine.

Uneori, când ajungi în „staţie“, toate locurile de la zid sunt ocupate. Atunci trebuie să te apropii de liniile de tramvai, acolo unde vântul bate din toate direcţiile, să-ţi tragi bine pe cap căciula, geaca şi să suferi. În acelaşi timp, poţi trage cu ochiul spre zid, poate una dintre momâile de cârpe de acolo va ceda şi se va prăbuşi doborîtă de ger, moment în care tu ai putea să-I iei locul. Nu e răutate, în fond, e doar o luptă pentru supravieţuire.

Alteori, când ajungi, staţia e goală. Tot zidul e al tău. Desigur, lipsa oamenilor nu e un semn bun. Înseamnă că tramvaiul 36 tocmai a trecut şi mai vine altul în mileniul următor, dar poţi totuşi să speri. Te rezemi de zid, iei lucrurile de la început, aşteptatul, fredonatul, concentratul pe orice altceva în afara frigului, în afara zăpezii care te răneşte în ochi. E posibil ca tocmai atunci în staţie să mai apară cineva, un bărbat (deşi chiar nu ai de unde să ştii, având în vedere că e întuneric, ninge, nu vezi şi în plus toţi oamenii sunt înfofoliţi la fel).

Tu şi necunoscutul staţi lipit de acelaşi zid, la un metru distanţă unul de altul, fiecare cu mintea la altceva, până când dintr-o dată, în liniştea sălbatică, auzi un sunet ciudat, prelug, venit chiar de la omul de lângă tine. Gândurile funcţionează mai greu din cauza gerului, totuşi îţi zici, în vreo trei secunde: „Ăla a fost cumva un pârţ?“. Te tot gândeşti care sunt şansele, când îl auzi din nou, de data asta un pic mai scurt. Pufneşti, fără să întorci capul în dreapta ta. Asta e chiar culmea! Iar vecinul tău îţi răspunde, deşi n-ai spus nimic: „Sunt bocancii, aşa fac bocancii mei pe zăpadă“.

Partea cea mai bună e că n-ai timp să analizezi, pentru că atunci, fix atunci, în staţie ajunge el, tramvaiul. Nimic nu mai contează, nici măcar faptul că mâine o iei de la capăt. Şi aşa tramvaiul 36 transformă fiecare seară într-o sărbătoare a vieţii, ce frumos! 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.


[ad_2]

Source link

/ 5
Thanks for voting!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *