Un eveniment incredibil: o entitate necunoscută a atacat pe stradă o femeie, chi…

Manila, capitala statului Filipine, mai 1951. Pe o stradă, o mulţime de oameni se strânge în jurul unei tinere care se zvârcoleşte pe jos şi ţipă îngrozitor. În măsura în care poliţiştii pot deduce ceva din ţipetele şi plânsul nefericitei în ciuda zgomotului celor din jur care râd sau o incită, reiese că ar muşca-o cineva. Evident, o nebună, o beţivană sau o drogată.

Poliţiştii împing şuvoiul spectatorilor urlători înapoi în tavernele din care a ţâşnit, iar pe Clarita Villanueva, fata de 18 ani, o duc la secţie pentru dezintoxicare. Când uşa celulei se închide în urma ei, Clarita se aruncă în genunchi şi imploră ajutor de la oamenii în uniformă. Întinde braţele, disperată, şi arată nişte muşcături adânci pe care i le-a făcut – cum zicea ea – „aia“.

Poliţiştii dau să plece, dar tânăra începe să ţipe isteric. A venit din nou „aia“ ! Furioşi, poliţiştii o scot din celulă şi o duc în antecameră. Clarita se comportă ca o nebună. Înainte ca ei să ştie cum să procedeze cu dementa, pe partea superioară a braţelor şi pe umerii ei apar nişte foarte vizibile semne vinete de muşcătură. Rănile au de jur împrejur urme de salivă. Unul dintre poliţişti dă buzna la căpitanul său şi acesta, la rândul lui, la şeful poliţiei.

Este înştiinţat dr. Lara, medicul instituţiei şi, deci, responsabilul suprem pe linie de cercetare. El este mai mult decât scandalizat de faptul că în miez de noapte este luat din pat ca să examineze un caz clar de epilepsie. La locul întâmplării îl aşteaptă nu numai şeful poliţiei, ci şi Arsenio Lacson, primarul Manilei. Neprietenos, Lara aruncă o privire asupra fetei, diagnostichează epilepsie – legată cu autorănire – şi, continuând a spumega de furie, se întoarce acasă pentru a-şi continua odihna întreruptă.

După ce medicul a plecat călcând apăsat, primarul şi şeful poliţiei iau personal la bani mărunţi rănile Claritei. Chestiunea cu autorănirea era curată prostie. Dr. Lara trebuia să le arate o dată cum este posibil să te muşti pe tine însuţi pe spinare şi pe după umeri. Şi aceasta pe neobservate.

Tânăra în vârstă de 18 ani petrece restul nopţii pe o bancă în primul birou al poliţiei oraşului Manila, unde adoarme suspinând. A doua zi, totul va începe cu rutina obişnuită: acuzaţie de vagabondaj, câteva zile de arest, stoparea bizareriilor. „Aia“ nu a înlăturat însă posibilitatea ca toţi protagoniştii acestui episod – cu excepţia Claritei – să se întoarcă la ordinea de zi.

Când e să fie adusă în faţa instanţei, tânăra începe să ţipe din nou. Doi poliţişti vânjoşi o apucă într-un mod nu tocmai amabil, fiecare îi strânge o mână ca într-o cătuşă de fier. Sub privirile neîncrezătoare ale poliţiştilor, ale câtorva reporteri şi ale doctorului, nişte gheare invizibile se înfig în braţele, în palmele şi în spinarea fetei. Acest atac durează cinci minute bune, fără ca grozăvia să poată fi împiedicată cu ceva. Apoi Clarita se prăbuşeşte inconştientă. Perplexitatea şi spaima cuprind un număr de persoane din ce în ce mai mare.

Responsabilul cu cercetările, dr Lara, se ocupă din nou de victimă, de data aceasta obiectiv şi cu somnul la zi. Îşi reconsideră judecata de azi-noapte. Nu era nici caz de epilepsie, nici de automutilare. Rănile de muşcătură erau absolut reale, şi Claritei i-ar fi fost imposibil să şi le pricinuiască ea însăşi. Primarul este anunţat din nou, la fel arhiepiscopul. Până la apariţia primarului trec vreo 30 de minute în care oroarea se repetă. Locurile muşcate de pe braţe se inflamează, de asemenea cele de pe mâini.

O dată sosit, primarul, împreună cu medicul, o însoţeşte la spitalul închisorii pe tânăra torturată nu se ştie de cine. În timpul acestei deplasări se produce un alt atac. Din nou nişte dinţi nevăzuţi provoacă prin muşcare răni vinete, sângerânde pe corpul fetei care ţipă. Este vorba de data aceasta de răni la gât, la un deget şi la o mână pe care primarul o ţine strâns într-a sa. Călătoria de 15 minute până la spitalul închisorii este un coşmar unic, teribil pentru primarul Manilei, pentru responsabilul suprem cu cercetarea medicală, pentru şofer – şi, fireşte, pentru Clarita. În momentul în care ei ajung la destinaţie după un interval ce părea că nu se mai termină, agresările inexplicabile încetează.

Acel ceva invizibil părea să-şi fi schimbat terenurile de vânătoare. „Aici avem de-a face cu un fenomen pentru care nu există o explicaţie”, opină primarul Arsenio Lacson pe marginea celor întâmplate. Dr. Lara, responsabilul suprem cu cercetarea medicală găsi cuvinte mai puţin bine alese. El constată simplu: „De frică aproape că am făcut pe mine.” Putem să-l înţelegem.

Ce entitate invizibilă o atacă pe biata fată?