Viaţa celui mai longeviv vânzător de ziare. De două decenii aduce primul şt…

Lucian Todosia (39 de ani) este una din cele mai cunoscute figuri din Piatra Neamţ. Nu e nici vreo vedetă locală, nici vreun vremelnic politician, ci un om simplu, care vinde ziare. Nu în vreun chioşc sau la vreun stand, ci în picioare, pe ger, pe ninsoare sau în zile toride de vară. Şi o face de aproape 20 de ani, jumătate din viaţă având acest serviciu, şase zile din şapte ale săptămânii.

„De la 18 lucrez ca vânzător de ziare. E primul şi singurul loc de muncă. A devenit o pasiune. Dacă nu fac ceva în fiecare zi, mă simt în plus“, spune Lucian, în timp ce serveşte un client cu ziarele locale. O face cu o mână, pentru că cealaltă e ocupată să susţină un teanc de ziare grele, aşezate pe braţ cu titlurile la vedere.

Munceşte opt ore pe zi, fără să se plângă

În fiecare dimineaţă, mai puţin duminica, se trezeşte la ora 5.00, astfel încât să ajungă să-şi preia ziarele de la un chioşc şi la ora 7.00 să fie pregătit să le distribuie cumpărătorilor. 

De aproape zece ani, Lucian este prezent într-o zonă centrală a oraşului Piatra Neamţ, lângă Librăria Mioriţa, locul său de muncă. „Copilul“, cum îi spun unii clienţi, are probleme locomotorii, dar puţin îi ştiu de unde i se trag problemele de sănătate. 

„Când aveam 7 luni, mi s-a făcut greşit vaccinul antipoliomielitic. Am fost mai grav decât acum, dar mi-am revenit. Timp de 10 ani am început să-mi revin, să mă ridic. Am cinci operaţii la picioare, două la Iaşi şi trei la Bucureşti, la Spitalul Grigore Alexandrescu, după care am început recuperarea. Am avut probleme şi la mâna dreaptă, o semipareză“, spune Lucian, care ştie că în ţară nu are şanse de a se recupera complet. 

La fel de puţini cunosc faptul că a absolvit şcoala generală şi un liceu cu profil economic tocmai în judeţul Cluj, la Jucu de Sus. „Liceul era de economie şi comerţ. Am primit diploma de absolvire. Copiii ca noi nu susţineau Bacalaureat pentru că eram consideraţi înapoiaţi mintal“. Revenit acasă după studii, a primit oferta de a vinde ziare, iar în primii ani a făcut naveta la combinatul chimic de la Săvineşti.   

„Am văzut că merge şi de la 30 de ziare cât vindeam la început, am ajuns la să vând câte 3000. Plecam dimineaţă cu coloana, la ora 4.00, pe platforma de la Săvineşti, şi la ora 8-9 veneam cu mâinile în buzunar. Mai luam o tură, şi vindeam pe zi 3.000 de ziare“ .

Vremurile s-au schimbat, şi odată cu pierderea locurilor de muncă, în ultimii ani şi presa tipărită a intrat în declin.  

„Acum vând cam 100-150 de ziare pe zi. Îmi pare rău pentru că internetul în câţiva ani o să ajungă să ne domine viaţa personală. Nu cred că ziarul tipărit o să dispară de tot, nu are cum, dar vor fi tot mai puţini oameni care o să-l caute, să-l citească pe hârtie“.

„Munca înnobilează, cerşitul e furt“ 

Banii pe care Lucian îi câştigă din vânzarea de ziare sunt de buzunar, cum zice el, dar aproape la fel de mulţi ca cei pe care îi primeşte de la stat.

„Am o pensie de handicap de 440 de lei, plus câteva facilităţi, cum e transportul. Nu-mi plac tinerii care sunt cât muntele, sănătoşi, buni de muncă şi vin şi cerşesc, unii chiar pe lângă mine. Eu cred că munca înnobilează omul şi ceea ce fac cerşetorii e un furt. Omul poate dă din partea lui că are necazuri, dar nu-i frumos să ceri. Eu stau 8 ore pe zi în picioare, am un scăunel, dar rar stau jos pe el, că omul nu mă aşteaptă pe mine“.

Din ce câştigă, Lucian îi ajută pe părinţii cu care locuieşte, unul din ei pensionar. De asemenea, şi-a sprijinit cât a putut şi fratele, mai mic cu 11 ani, în perioada cât acesta era student la Drept la Bucureşti. 

„O lună pe an, în august, îmi iau şi eu concediu. Merg 18 zile la tratament la Techirghiol. Acolo am făcut recuperarea, de la vârsta de 4 ani, an de an. E bun nămolul şi mişcarea, plus aerosolii care mă ajută pe perioada de iarnă să pot rezista. La Techirgiol am copilărit practic“.

Pentru clienţii fideli, Lucian ştie şi ce titluri preferă, aşa că e pregătit cu ziarele dinainte să vină comanda. Spune că a mai avut oferte de muncă – la ambalări de cartoane, de exemplu, dar nu i-a plăcut pentru că nu se simţea liber.

„Aici am contact permanent cu oamenii. Sunt oameni care atunci când mă văd îi binedispun, le redau un zâmbet. Sunt şi unii care mă iau în râs, dar nu pun la suflet, trec cu vederea. Nu-mi place la chioşc, e bătaie de cap şi vânzarea nu merge bine dacă nu ai clienţii tăi. Nu e nici contactul cu omul, dacă nu vine el la tine. Aici, vrând – nevrând, măcar îmi dau bineţe cu trecătorii, contează şi asta. În chioşc stai închis, nu mă simt liber“, mai spune Lucian. 

Riscurile meseriei practicate în acest fel nu l-au ocolit în toţi aceşti ani. În 2016, a fost atacat de un grup de minori romi care i-au furat un pahar plin cu monede ţinute pentru a da rest clienţilor. 

„Nu am pus la suflet ce mi s-a întâmplat atunci, cum nu pun la suflet nici vorbele unor tineri care mă jignesc sau mai aruncă cu vorbe urâte. Astea-s riscurile, plus condiţiile de vreme: am prins şi ierni cu minus 25 de grade şi veri cu peste 30 de grade, dar m-am obişnuit. Când e foarte frig iau vreo 5 kilograme de haine pe mine ca să rezist“.

Împărţind ziare clienţilor zi de zi, Lucian e una din puţinele constante de optimism ale urbei de sub Pietricica.  

„Dacă mă opresc, mă degradez“, e convins „copilul“ care vinde ziare.