Femeia, de la mama dătătoare de viață la ministru de război! (IV) – Justitiarul

            O să încep cu o statistică aparent minoră. Printre românce, prenumele Elena este foarte răspîndit. Au purtat acest prenume figuri luminoase, care nu au făcut politică, precum Elena Cuza (Elena Doamna), scriitoarea Elena Văcărescu, poeta Elena Farago, o includ aici chiar și pe regina-mamă Elena, chiar dacă la origine era grecoaică. Nu au făcut politică, dar cu mult curaj au apărat cauze sociale sau umanitare: Elena Doamna i-a stat alături soțului ei, viitorul domnitor, în timpul evenimentelor revoluționare din 1848, Elena Farago i-a sprijinit pe țăranii răsculați în 1907 fiind chiar arestată, regina-mamă i-a ajutat mult pe parcursul celui de-al doilea război mondial pe evrei, motiv pentru care a fost inclusă printre cei „drepți între popoare”.

Altele însă, au ales politica, fie indirect, precum Elena Lupescu (coruptă pînă în măduva oaselor, care prin traficul de influență practicat pe lîngă Carol al II-lea a reușit să strîngă o frumoasă avere – de altfel, vila somptuoasă și superbă din mijlocul parcului situat pe fosta alee Vulpache în care în prezent este sediul PNL, a fost proprietatea ei), fie direct, ca Elena Ceaușescu, Elena Udrea (inventatoarea terenurilor de fotbal în pantă, în vîrf de deal), Elena Băsescu – mai este nevoie să comentez ceva despre ele? Vă puteți imagina că Elena Băsescu a fost una dintre cele care au votat la Strasbourg măsuri care bulversează, învrăjbesc și distrug Europa? Și vă puteți imagina că a avut influență asupra mea? – da, în prezent am ajuns să mă gîndesc de două ori dacă pluralul corect pentru succes este „succese” sau „succesuri”!

După bolșevizarea României, o perioadă de timp (perioada celei mai crunte represiuni), puterea politică a fost deținută în principal de Ana Pauker – este nevoie să dezvolt cine a fost?

Golda Meir a fost singura femeie prim-ministru a Israelului (1969-1974). În anul 1972, în timpul Olimpiadei de la Munchen, un comando al grupării teroriste palestiniene „Septembrie Negru” se infiltrează în Satul Olimpic și pătrund în clădirea în care era cazată delegația israeliană. Surprinși de doi israelieni care încearcă să riposteze, teroriștii îi împușcă și apoi iau 9 ostatici. Evenimentele s-au derulat foarte repede și au fost foarte multe, așa că prezint finalul: în urma unei acțiuni de salvare prost organizate și prost executate de serviciile speciale germane, au murit toți ostaticii, au fost uciși 5 dintre cei 8 teroriști, iar trupele speciale și-au împușcat mortal un coleg aflat în turnul de control al aeroportului de unde teroriștii au fost păcăliți că vor fi lăsați să decoleze împreună cu ostaticii.

A fost un act odios, săvîrșit în perioada Jocurilor Olimpice, perioadă în care, de 2.700 de ani, de pe vremea jocurilor antice, armele se odihneau. Serviciile și organele specializate din aproape toate țările lumii și-au oferit sprijinul pentru a se face dreptate. Dar Golda Meir a preferat nu dreptate, ci să ia răzbunarea pe cont propriu, declanșînd două operațiuni. Prima a fost una militară, „Primăvara tinereții”, în cursul căreia avioane de bombardament israeliene au atacat baze de instrucție palestiniene din Siria și Liban (nu știu cîte victime au fost, nu știu dacă acestea aveau vreo legătură cu acțiunea teroristă de la Munchen, nu știu dacă au fost victime civile – asta nu ni se spune niciodată), iar prin a doua („Mînia lui Dumnezeu” sau „Operațiunea Baioneta”), au fost constituite echipe de ucigași voluntari din cadrul Mossad care au cutreierat trei continente ucigînd pe cei pe care, în baza unor informații și nu a unor probe, i-au considerat vinovați de organizarea acțiunii din 1972 (au fost cîteva zeci). Au fost uciși și nevinovați – în Norvegia, la Lillehamer, agenții Mossad l-au confundat cu unul dintre organizatori pe un barman marocan pe care l-au împușcat atît pe el cît și pe logodnica sa însărcinată (nu au reușit să părăsească Norvegia la timp, așa că au fost arestați și condamnați la doi ani de închisoare, cît pentru furtul unui portofel).

Înțeleg foarte bine sentimentele israelienilor după evenimentele de la Munchen. Dar nu înțeleg și nu accept cum, în loc să alegi dreptatea (justiția), alegi răzbunarea criminală împotriva unor nevinovați în mod evident, sau împotriva unora pe care îi bănuiești, dar nu ai probe.

Margaret Thatcher devine prima femeie prim-ministru a Marii Britanii (1979-1990), numită și „Doamna de fier”. Ce știu eu despre ea este faptul că a declanșat singurul război al Marii Britanii după 1945, războiul din insulele Malvine (Falkland, care eu totuși cred că aparțin Argentinei) și a înăbușit în sînge greva minerilor. O adevărată doamnă de fier, un adevărat bărbat!

Madeleine Albright a fost secretar de stat al SUA între anii 1997-2001. Știu că atunci cînd naziștii au ocupat țara ei natală, Cehoslovacia, tatăl ei era atașat de presă la ambasada de la Belgrad. Știu că după invazia nazistă, fiind evrei, familia s-a refugiat în Anglia. Ce nu mai țin minte este faptul dacă au ajuns în Anglia cu sprijinul autorităților iugoslave, dar așa cred. În 1999 Albright a sprijinit bombardarea Iugoslaviei, țara care din cite îmi aduc aminte, i-a salvat viața ei, și a familei ei. Cineva spunea că în lume există un popor de la recunoștința căruia să nu te aștepți.

Condoleeza Rice a fost și ea secretar de stat, între 2005-2009, dar între 2001-2005 a fost consultant principal pe probleme de securitate al celui mai imbecil președinte al SUA, George W. Bush – în această perioadă, au fost invadate Afganistanul și Irakul.

Hillary Clinton a fost secretar de stat între 2009-2013, cînd SUA a invadat Libia.

Iată trei femei, o evreică, o negresă și o albă, gata oricînd să calce pe cadavre.

Avem și politiciene corupte, mă refer de la Imelda Marcos, prima doammă din Filipine între 1965-1986, deținătoarea și a unor funcții publice (care avea în garderobă, dacă nu mă înșel, 700 de perechi de pantofi de firmă nepurtați vreodată), și pînă la Park Geun-hye. prima doamnă a Coreei de Sud între 1974-1979 și președintă a Coreei de Sud între 2013-2017, dar suspendată în 2016, arestată și condamnată. De altfel, Coreea de Sud, cu care SUA are (sau au) un parteneriat privilegiat, este țara care în ultimele două decenii a avut cei mai mulți președinți condamnați pentru corupție. Asta mă face să mă gîndesc la două lucruri, primul este faptul că atunci cînd IBM avea deja reprezentanță în România, o delegație a Procuraturii Generale a plecat totuși în Coreea de Sud să cumpere de acolo calculatoare iar al doilea se referă la privatizările făcute de Nicolae Văcăroiu în favoarea Daewoo, dar și favorurile făcute acestei firme (am mai scris despre asta).

America de Sud prezintă o situație particulară întrucît aici spiritual revoluționar al lui Simon Bolivar este prezent și acum, atît la bărbați cît și la femei. Pentru argentinieni, o figură luminoasă este reprezentată de Maria Eva Duarte de Peron (1919-1952, prima doamnă a țării între 1946-1952). Provenind dintr-o familie săracă, această tînără frumoasă și feminină a ajuns soția președintelui Juan Peron. Și-a închinat viața apărînd interesele țăranilor și muncitorilor. Adorată de popor, care cu dragoste o numea Evita, și-a anunțat în 1951 intenția de a candida la funcția de vicepreședinte, dar pînă la alegeri a fost răpusă de cancer. Următoarea soție a lui Peron, Isabel Martinez de Peron a reușit ca după decesul soțului său în timp ce își exercita ultimul mandat, să devină în 1974 prima femeie președinte din Argentina. Doar pentru doi ani, întrucît în 1976, cu binecuvîntarea SUA, junta militară a dat lovitura de stat în urma căreia s-a instituit dictatura militară, cea mai cruntă și mai represivă dictatură din epoca contemporană. Isabel de Peron a fost arestată și apoi expulzată.

În chiar ultimii ani, foarte recent, scandaluri legate de corupție și/sau abuzuri au izbucnit în cele trei mari state sud-americane în care fotoliul de președinte era ocupat de femei. Ce aveau ele în comun? toate erau de stînga, țineau cu poporul și nu cu băncile sau cu multinaționalele.  Este vorba de Michelle Bachelet (prima femeie președinte în Chile, între 2006-2010, 2010-2013 și din 2014), Cristina Fernandez de Kirchner (fostă primă doamnă în Argentina între 2003-2007 și apoi președinte între 2007-2015) și Dilma Rousseff (prima femeie președinte din Brazilia, aleasă în 2011, realeasă în 2014, suspendată și demisă în 2016).

Faptul că toate aceste trei femei președinte sînt de stînga, mă face să mă îndoiesc de realitatea acuzațiilor. În America de Sud, atît SUA cît și afaceriștii americani au importante interese care au început să fie deranjate de conducerile de stînga și de naționalizări. Și atunci s-a implicat CIA. În 1967, Che Guevara a fost localizat de CIA, astfel încît forțele boliviene au putut să îl ucidă (am citit acum cîțiva ani că un fost agent CIA care a însoțit trupele de asalt, a scos la licitație o fotografie cu cadavrul lui “Che”, o șuviță din părul lui și alte ”suveniruri”. În 1973, CIA a sprijinit lovitura de stat din Chile, în cursul căreia și-a pierdut viața președintele de stînga Salvador Allende, înlocuit cu dictatorul militar Augusto Pinochet, care a instituit teroarea împotriva celor de stînga. Am scris mai sus despre sprijinul acordat de americani pentru lovitura de stat militară din Argentina, în anul 1976. Despre nenumăratele atentate eșuate prin care CIA a încercat să îl ucidă pe Fidel Castro nu voi vorbi (întrucît Cuba nu face parte din America de Sud). Marele pericol pentru SUA devenise Venuzuela condusă de Hugo Chavez, care a murit în urma unei misterioase boli galopante. În locul său, a ajuns președinte Nicolas Maduro, fidelul continuator al concepțiilor, principiilor și liniei lui Chavez – și atunci în Venezuela s-a dezlănțuit infernul (o opoziție tot mai violentă, manipulări prin presă, sabotaje, inflație galopantă, etc.). Maduro este singurul evreu împotriva căruia luptă CIA!

Citind acuzațiile aduse celor trei femei sud-americance demne de stimă și de apreciere, îmi aduc aminte de acuzațiile aduse de Europa Liberă (postul a cărei finanțare trecuse de la CIA la Congresul American, dar tot interesele CIA le servea) lui Nicolae Ceaușescu, despre cei 60.000 de timișoreni uciși, urmînd apoi la TVR Liberă reportajele cu robinetele de aur pe care familia Ceaușescu le avea la baie, cu cîntarul din aur pe care Zoe își cîntărea carnea, etc.), mi-aduc aminte de bombele nucleare pe care le avea Saddam și care s-a constat că nu au existat, mi-aduc aminte de acuzațiile mincinoase aduse lui Gaddafi, care a ieșit din ascunzătoare pentru a se întîlni cu Hillary Clinton (atunci, a fost prins și ucis).

Ca să pun punct Americii de Sud, îmi expun o părere proprie. Dacă privind fotografiile cu Ana Pauker, cu Golda Meir, cu Madeleine Albright simt la stomac o senzație foarte neplăcută (ca și cum aș vedea varianta feminină a satanei), privind fotografiile acestor eroine sud-americane, nu mi se întîmplă la fel.

Mă întorc în zilele noastre, în Vechiul Continent. Șefa Europei, Angela Merkel, nu are copii așa că s-a hotărît să adopte, și a adoptat milioane de islamiști. Asta ar fi fost treaba ei, dacă nu ar fi obligat toate țările UE să facă la fel. Astfel, Europa s-a umplut de atentate teroriste în care și-au pierdut viața sute de oameni (sau poate chiar mii) – și acesta este doar începutul. Despre Angela Merkel, un mare bădăran, Silvio Berlusconi, spunea în fața camerelor TV că este “o vacă grasă cu care nu se mai culcă nici măcar bărbatu-său” (așa o fi, dar totuși este un secret de stat care nu trebuie dezvăluit decît după 50 de ani).

Ministru de externe al UE (să spunem așa) este Federica Mogherini, o blondă drăguță, necăsătorită, purtătoare de chiloți tanga (asta am putut să vedem cu toții). Oare ce succese (sau succesuri) a repurtat?

Mă apropii de țara mea.

Traian Băsescu a impus-o ca președintă a Camerei Deputaților pe Roberta Anastase, o tînără blondă și drăguță, care însa avea mari probleme cu aritmetica elementară, mai exact cu numărarea voturilor.

Apoi, președinte a ajuns Iohannis. Am scris că acesta a ajuns președinte întrucît PSD îl propusese pe Ponta, deja cunoscut de popor ca arogant, mincinos și corupt (despre Iohannis, nu se știau prea multe). Dar s-a revanșat și Iohannis, impunînd-o în fruntea PNL pe Alina Gorghiu – PNL a pierdut în mod strălucit alegerile locale. Alina, cu mare întîrziere, s-a retras, și în locul ei a venit Raluca Turcan, sub care, în același mod strălucit, PNL a pierdut și alegerile generale. Nu îmi pare pare că PNL (în conducerea centrala a căruia, în urma unei fuziuni, am ajuns în oct. 1990 pînă în ian. 1991, cînd am demisionat constatînd că Radu Cîmpeanu era un fel de Ceaușescu, în Delegația Permanentă nu se vota nimic, doar se aplaudau cuvîntările lui Cîmpeanu!), îmi pare rău de victoria zdrobitoare a PSD (dar în România, patroții, naționaliștii, nu au nici o șansă).

Peste Prut, dihonia dintre partidele românești, au dus-o în alegerile prezidențiale pe Maia Sandu. Și așa, într-o țară cu majoritate românească, a ajuns președinte un rusofon și rusofil.

Gorghiu, Turcan, Sandu, niște “văcuțe” (să nu se supere pe mine, fiindcă le spun așa cu toată tandrețea), nu se pricep decît la limba de lemn europeană și le unește doar “idealurile europene”.

Laura Codruța Koveși, lăaudată de ambasadele străine și în primul rind ambasada SUA fiindcă îi ocolește cu grijă pe corupătorii din Occident, nu știe nimic. Ascultă doar ordinele primite. Îmi permit să fac această afirmație, întrucît acum vreo 40 de ani eram cotat ca cel mai bun anchetator din țară în dosarele economice.

O femeie nu poate să facă anchetă, fiindcă îi lipsesc calități bărbătești (si aici nu mă refer la violență) ci la răbdare, la intuiția asupra faptelor criminale, la rezistența fizică și psihică, la dirijarea (inclusiv prin diversiuni) anchetei, la o serie de abilitîți care, datorită naivității lor specific nu sînt caracteristice femeilor.

Justiția română merge prost, foarte prost, fiindcă conform principiiloi noi impuse de UE, a fost împînzită de femei, foarte bine plătite. Procuratura a ajuns plină de femei, care habar nu au de anchetă – din naivitate (sau, dacă vreți, din bună credință) consemnează ce li se spune, fiindcă nu sînt în stare să întindă capcane. Instanțele s-au umplut cu judecătoare femei, care sînt convinse nu de probe și de argumentele juridice, ci de pledoaria unor avocați dibaci la vorbit (desigur, sînt și cele care ascultă de ordinul primit).

Acum, înainte de concluzii, permiteți-mi să mă odihnesc puțin.

                                                                                                                                 Dan Cristian IONESCU