România şi N.A.T.O. – Dezvaluiri BizDezvaluiri Biz

În iulie 1990, Primul Ministru al României, Petre Roman, adresa, în scris, Secretarului General al N.A.T.O., Manfred Worner, invitaţia de a vizita România. Totodată, propunea şi acreditarea unui ambasador român la N.A.T.O.

În octombrie, ambasadorul român în Belgia era autorizat să iniţieze relaţii diplomatice cu N.A.T.O., iar în aceeaşi lună, la Bruxelles, Petre Roman s-a întâlnit cu Secretarul General al N.A.T.O.

Două luni mai târziu, Şeful Staului Major general român a vizitat Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles şi s-a întâlnit, la rândul său, cu Secretarul General al N.A.T.O. şi cu reprezentanţii permanenţi militari ai statelor membre N.A.T.O.

România, după căderea comunismului pe continentul european, simţea nevoia unei siguranţe militare şi aceste demersuri erau foarte logice şi, desigur, în interesul nostru.

La 26 ianuarie 1994, România a fost prima ţară post-comunistă care s-a alăturat programului Parteneriatului pentru pace (programul individual a fost semnat în mai 1995).

Integrarea într-un bloc militar puternic şi stabil, cum este N.A.T.O., a fost o idee prioritară a politicii româneşti şi s-au depus toate eforturile pentru îndeplinirea acesteia. Desfiinţarea Pactului de la Varşovia, după prăbuşirea dramatică a comunismului pe continent, a adus România într-o situaţie de nesiguranţă.

Reorientarea politicii noastre a urmat, de fapt, tradiţia istorică românească, aceea de integrare într-o alianţă în care se află Franţa şi Marea Britanie, în principal, dar nu în ultimul rând, S.U.A.

Unul dintre părinţii geopoliticii anglo-saxone, Halford Mackinder, a lansat în 1999 ideea unui „brâu” de state şi popoare „nongermane” (polonezii, cehii şi slovacii, maghiarii, sârbii, croaţii şi slovenii, românii, bulgarii şi grecii), de a căror stabilitate –se arăta- va depinde soarta ulterioară a întregului continent (Democratic Ideals and Reality, 1919).

Aşadar, ideea stabilităţii politicii pe continent a preocupat de mult pe strategi şi geopoliticieni, inclusiv pe cei români. După căderea comunismului, situaţia în Europa s-a schimbat radical.

Este important de semnalat că, în termeni geografici, România se situează la o distanţă aproximativ egală cu extremităţile vestice, nordice şi estice ale continentului. Aşezarea României peste limita nordică a Balcanilor, la litoralul Mării Negre şi pe malul Dunării, a transformat ţara noastră într-o zonă de confluenţă a unor diferite culturi, dar şi a unor drumuri comerciale sau interese politice. De pildă, România controlează peste 1.000 km din cursul navigabil al Dunării, iar canalul Dunăre- Marea Neagră potenţează importanţa noii conexiuni Rin-Main-Dunăre, prin stabilirea unei legături navigabile între Marea Neagră şi Marea Nordului. Asemenea avantaje conferă ţării noastre rolul de poartă comercială sud-estică a Europei.

Dar poate şi mai important, este elementul deschiderii prin Marea Neagră spre Asia, o cale rapidă şi strategică, mai puţin costisitoare decât pe uscat. Era o axă urmărită cândva şi de Germania nazistă!

„Poziţia de punct nodal între Asia şi Europa”, ne îndreptăţea să sperăm într-o integrare relativ rapidă în structurile N.A.T.O., ca membru deplin. Un analist geopolitic pertinent putea să observe cu luciditate atuurile pe care le prezintă România.

Grija pentru securitate regională şi continentală nu o avea însă numai România, ci însăşi U.E. şi S.U.A. care căutau noi aliaţi în cadrul luptei global împotriva dictaturilor, dar mai ales terorismului şi fundamentalismului islamic.

În iulie 1997, în cadrul summitului N.A.T.O., de la Madrid, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei. Comunicatul final preciza însă că extinderea viza şi România, care a fost nominalizată printre statele candidate.

În februarie 2000, Secretarul General al N.A.T.O., George Robertson, a efectuat o vizită la Bucureşti, urmată în iunie de noul Comandat Suprem al Forţelor Aliate din Europa, generalul Joseph Ralston.

În septembrie 2001, Parlamentul a decis, cu o majoritate copleşitoare, participarea României, ca aliat de facto al N.A.T.O., la lupta împotriva terorismului internaţional cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. România va asigura, în acest sens, acces la spaţiul său aerian, aeroporturi, facilităţi terestre şi maritime, dacă N.A.T.O. îi va cere în scris.

După câteva reuniuni, la 21 noiembrie 2002, la summitul de la Praga, România a fost invitată să înceapă convorbirile de aderare. Prima rundă a acestor convorbiri a a vut loc la 13 decembrie, la Bruxelles, iar a doua, la 9 ianuarie 2003, în acelaşi oraş.

La 21 martie 2003, ministru român al Afacerilor Externe a trimis Secretarului General al N.A.T.O. o scrisoare care confirmă voinţa şi capacitatea României de a îndeplini obligaţiile şi angajamentele ţării noastre de a deveni membru cu drepturi depline al N.A.T.O. La această scrisoare, a fost anexat calendarul României de finalizare a reformelor.

La 26 martie, la Bruxelles a avut loc Ceremonia de semnare a protocoalelor de aderare la N.A.T.O., pentru ca la 7-8 mai 2003, să aibă loc vizita în S.U.A. a celor şapte miniştri ai afacerilor externe din ţările invitate să adere la N.A.T.O., cu ocazia votului din Senat asupra rezoluţiei de ratificare a Protocolului de aderare.

Odată cu semnarea Protocoalelor de aderare, a început procesul de ratificare a protocoalelor de către statele aliate, în conformitate cu procedurile interne specifice. Totodată, pentru acomodarea cu modul de lucru al N.A.T.O., statele invitate au fost implicate în activităţile acesteia, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate.

După finalizarea procesului de ratificare, Secreatarul General al N.A.T.O., în numele statelor aliate, a adresat viitoarelor state membre invitaţia formală de a adera la Tratatul Nord-Atlantic. Pe baza acesteia, statele invitate au adoptat, potrivit procedurilor naţionale, legi prin care se aproba aderarea la Tratatul de la Washington şi apoi au trimis instrumentele de aderare la Departamentul de Stat al S.U.A., care este depozitarul Tratatului de la Washington.

România, după multe indecizii şi analize, era de acum integrată de facto în N.A.T.O. A parcurs un drum anevoios şi lent de la destrămarea Pactului de la Varşovia. A fost un moment de cotitură şi România a trebuit să aleagă.

La 8 februarie 1990, secretarul general al N.A.T.O. declara: „Chiar dacă Trataul de la Varşovia se autodizolvă, acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O. Dimpotrivă, există toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru, ca factor de stabilitate, va deveni şi mai important”.

Într-o cuvântare ţinută la Berlin, în ianuarie 1990, secretarul de stat al S.U.A., James Baker, sublinia posibilitatea ca N.A.T.O. să devină mai degrabă o „entitate politică decât militară”.

Schimbările politice din Europa de Est vor modifica întreg sistemul politic internaţional şi, implicit, politica externă a României va cunoaşte un proces de adaptare la noile condiţii.

Soluţia optimă văzută de România în problema securităţii a reprezentat-o N.A.T.O. Identificarea coordonatelor diplomaţiei româneşti postdecembriste pune în lumină voinţa politică de a dezvolta relaţii politice cu statele Europei Occidentale şi cu N.A.T.O., integrarea euroatlantică fiind obiectivul politic fundamental şi prioritar asumat de toate guvernele care s-au succedat la conducerea ţării după 22 decembrie 1989.

La 26 februarie 2004, Parlamentul României a adoptat, cu unanimitate de voturi, legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord. Iar la 1 martie, legea de aderare a fost promulgată de către preşedintele ţării, Ion Iliescu, pentru ca la 24 martie, Adrian Năstase, prim-ministrul României, să depună instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, la Washington D.C.

Fără a intra în amănunte, se cuvine să spunem că, atunci când era menţionată, România se bucura de aprecierea fără rezerve pentru contribuţia pe care o aducea efectiv la operaţiunile din Afganistan şi Irak, alături de forţele americane şi cele ale altor state din coaliţia internaţională anti-teroristă.

La 2 aprilie 2004, a avut loc ceremonia înălţării drapelelor de stat la Cartierul General al N.A.T.O., de la Bruxelles, şi reuniunea informală a miniştrilor de externe ai statelor membre N.A.T.O.

Între 13-14 mai, Secretarul General al N.A.T.O., Jaap de Hoop Scheffer a efectuat o vizită la Bucureşti.

La 28-29 iunie 2004, la Istanbul, în Turcia, a avut loc summitul N.A.T.O. şi la 13 octombrie, la Poiana Braşov, o Reuniune informală a Miniştrilor apărării din statele memebre N.A.T.O.

România reprezintă un partener N.A.T.O. important din multe privinţe: localizare geografică, potenţial economic şi uman, resurse militare şi naturale etc.

În ce priveşte localizarea geografică, România se afla la marginea cercului care cuprindea Asia Centrală şi zona Golfului, devenit punctul nodal al politicii mondiale, în primul rând din cauza rezervelor sale de petrol şi gaze. De asemenea, ea se afla pe ruta de transport a energiei din zona respectivă spre consumatorii europeni, iar regional se plasa între două arii conflictuale, una de tip  „vechi” caracteristică anilor ’90- Balcanii, alta de tip „nou”, respectiv după 11 septembrie 2001-Marea Neagră şi Caucaz.

Dacă „N.A.T.O. ne conferea maximum de siguranţă”, nici România nu se dovedea mai prejos. Atuurile noastre, luate în calcul de analiştii N.A.T.O., au atârnat în balanţa acceptării ţării noastre, ca factor de securitate în regiune şi ca partener serios în acţiunile globale pe care le întreprinde N.A.T.O.

Scopul politic al N.A.T.O. a fost definit cât se poate de clar de ex-senatorul american Hamilton Fish: „Am susţinut Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, considerând necesară ridicarea unei bariere solide în calea expansiunii comunismului în Europa”.

Dar după 11 septembrie 2001, la nivel mondial, a apărut un nou pericol, o mare provocare: terorismul. Iar N.A.T.O., în mod firesc, care multă vreme s-a autointitulat un bloc militar defensiv, şi-a schimbat optica.

Este şi motivul pentru care, ca membru deplin N.A.T.O., România a trimis trupe în teatrele de operaţii din întreaga lume. Din păcate, acţiunile soldaţilor români s-au soldat şi cu morţi şi răniţi, ţara noastră plătind un tribut scump de sânge, pentru că a înţeles să-şi asume toate riscurile.

La 12 mai 2006, România a semnat documentele de lansare a Fondului de Asistenţă N.A.T.O. / Parteneriatul pentru Pace- O.S.C.E. / E.N.V.S.E.C. pentru distrugera de substanţe pesticide din Republica Moldova.

Între ianuarie 2007- decembrie 2008, România a deţinut al doilea mandat de Ambasadă Punct de Contact N.A.T.O. la Chişinău.

Un eveniment excepţional l-a reprezentat organizarea summitului N.A.T.O., între 2-4 aprilie 2008, la Bucureşti.

Înainte de 1989, ca în majoritatea statelor din Europa, Armata României consta într-o armată de masă, bazată pe conscripţie şi înzestrată în principal cu tehnică de luptă cu o putere de foc relativă, dar cu o capabilitate de dislocare minoră. Este vorba de o structură armată specifică perioadei Războiului Rece, când exista încă temerea unui posibil conflict major în Europa. Imediat după sfârşitul perioadei bipolare, a fost declanşată reforma sistemului militar, reformă corelată principiilor complexe ale luptei moderne şi resueselor avute la dispoziţie.

Noua viziune de a purta războaie sau lupte a schimbat optica tuturor armatelor din lume, inclusiv pe cea a armatei române, care a trebuit să se adapteze noilor realităţi, în special în ceea ce priveşte confruntările cu terorismul.

Războaiele clasice, în care mase mari de personal şi tehnică de luptă se ciocneau în mod direct, au fost înlocuite cu cele asimetrice, în care se folosesc mijloace şi tehnici neconvenţionale (atacuri teroriste, agresiuni asupra sistemelor informatice, acţiuni sinucigaşe, răpiri de persoane), ce au un puternic impact psihologic asupra opiniei publice. Noile ameninţări, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflicte nesoluţionate, regimurile totalitare, „statele eşuate”, migraţia necontrolată, criminalitatea organizată etc., alături de fizionomia noilor conflicte, precum disputele etnice, războiul de guerilă sau alte conflicte de intensitate scăzută, au determinat schimbări ale organizării şi structurii forţelor, modului de acţiune, tehnicii şi mijloacelor de luptă.

Armata României s-a adaptat la toate aceste cerinţe şi a sprijinit activ N.A.T.O. în operaţii desfăşurate în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Afganistan şi Irak „demonstrând un grad ridicat de eficienţă a capabilităţilor militare dislocate”.

De exemplu, Armata Română a participat în Bosnia-Herţegovina cu detaşamentul „Olanda”, care a efectuat activităţi specifice de transport, sub control operaţional olandez. În localitatea Sarajevo, Camp Butmir II, a fost dislocat Plutonul de Poliţie Militară, ca şi „în teatrul de operaţii din Kosovo sub control operaţional KFOR”, în 2007.

Participarea Forţelor Terestre la misiuni în teatrul de operaţii din Kosovo a început în luna martie, 2003 cu compania 1 de Infanterie, sub control operaţional italian, 1 pluton de control al deplasării, sub control grecesc, 1 companie de infanterie în cadrul grupului de luptă BELUROKOS şi ofiţeri de stat major.

Soldaţii noştri au fost şi sunt prezenţi în Afganistan din ianuarie 2002, în Irak în cadrul operaţiei IRAQ FREEDOM, în 2003 (cu 1 batalion de infanterie, 1 companie de infanterie şi 1 detaşament de geniu).

În 2008, România a avut trupe desfăşurate în cele mai fierbinţi zone de pe glob, contingente însumând peste 1.800 de miliatri din forţele terestre, nagajaţi într-un larg spectru de misiuni, cu un nivel de risc foarte ridicat.

Este clar că armata Rămâniei a trebuit să se transforme radical. Dar acest proces amplu este într-o continuă desfăşurare.

Transformarea militară atât în cadrul N.A.T.O., cât şi în armatele ţărilor membre, urmăreşte adaptarea forţelor armate la noul mediu de securitate şi, în acelaşi timp, controlul unor posibile evoluţii neaşteptate din acest mediu.

La nivelul structurii de forţe, scopul fundamental al transformării armatei îl constituie realizarea capabilităţilor prin care România va răspunde provocărilor actuale şi viitoare din mediul de securitate. Acestea vor asigura îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în Constituţie, a angajamentelor asumate de România faţă de N.A.T.O., Uniunea Europeană, precum şi în cadrul iniţiativelor regionale şi coaliţiilor.

Principiul securităţii este vital pentru N.A.T.O., în contextul noilor forme de luptă, manifestate prin terorism, de exemplu. Experienţele din conflictele din Afganistan şi Irak, au arătat că armatele din cadrul N.A.T.O. trebuie să fie eficiente şi să înţeleagă realitate din zonele de conflicte, să coopereze bine şi să poată oferi populaţiei civile securitate.

În timpul conflictului din Bosnia, incapacitatea unei forţe Olandeze de a proteja populaţia localităţii Srebenica s-a dovedit dezastruoasă din punct de veder politic pentru Olanda şi N.A.T.O.

După 1990, s-a observat generalizarea teatrului de operaţii la nivel planetar. Este războiul de tip „al treilea val”, descris de Alvin Toffler.

Potrivit teoriei acestuia, acum şi în viitorul apropiat, se vor manifesta, în special, „războiul civilizaţiilor”, exprimat plastic prin „când valurile istoriei întră în coliziune, se ciocnesc civilizaţii întregi”.

N.A.T.O. şi statele membre vor trebui să gestioneze crizele şi să rezolve situaţiile conflictuale la nivel planetar.

Similare