Românii lipsesc de pe stema Transilvaniei! – Justitiarul

Să nu ne uităm istoria…

Un argument despre faptul că stema Marelui PrincIpat al Transilvaniei, cum a fost stabilită de Maria Tereza în anul 1765 și afișată de unii în zilele noastre care s-au săturat de România și nu o mai suportă să existe, nu are nimic în ea care să-i reprezinte pe români, este și decretul lui Franz Iosef din anul 1863, prin care cere Dietei Transilvaniei, ca în „marca” Transilvaniei existentă (pe care sunt numai „emblemele” secuilor, ungurilor și sașilor), să fie și o „emblemă proprie” a românilor (vezi punctul 5 de mai jos). Prin urmare, trag concluzia că dacă ar fi fost această „emblemă proprie” a românilor pe stema respectivă sau dacă strămoșii românilor de astăzi din Transilvania ar fi considerat că este o stemă care să-i reprezinte și pe ei, nu ar mai fi cerut-o și împăratul în anul 1863 (la insistențele românilor din Transilvania). Datorită faptului că Dieta Transilvaniei nu s-a întrunit decât în anul 1865 și atunci a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care se va întâmpla în anul 1867, nu s-a mai pus în practică acest decret al lui Franz Iosef.

„Prea înaltul rescript c.r. din 26 octombrie 1863, prin care se sancționează legea relative egalitățI în toate drepturile pentru națiunea română și confesiunile sale religioase, emis ca urmare a convocării Dietei Marelui Principat prin rescriptul din 21 aprilie 1863, pe 1 iulie 1863 în libera noastră cetate Sibiu, care la rândul ei a depus reprezentanțiunea în 7 octombrie 1863, Francisc Iosif I decretează:
1. Națiunea română, religiunea geco-oriental ca stare și religiunea greco-orientale se recunosc prin lege întru înțelesul constituțiunei transilvane în tocma ca și celelalte trei națiuni și patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei. (…)
4. Numirile diferite părți ale țerei nu întemeiază și nu dau pe sama naționalităților singuratice nici un felu de drepturi politice.
5. În marca marelui Principat al Transilvaniei se va suscepe una emblemă proprie pentru națiunea română.” (Memorial compus și publicat din însărcinarea Conferinței Generale a representanților alegetorilor români, adunați la Sibiu în dilele de 12, 13 ȘI 14 Maiu st. n. 1881, prin Comitetul său esmis cu aceea ocasiune, Edițiunea a doua, Sibiu, 1883, pag. 140 – 142).

                                                                          * * *

„Este o mare rușine pentru tot neamul românesc! S-a luat pe stema României o stema medievală a Transilvaniei din care lipsesc românii. Ungurii au simbol acvila neagră, secuii soarele și luna și sașii cele șapte turnuri. Steagul e luat din fondul stemei; jos galben, mijloc roșu și sus albastru. Iată așadar ce purtam noi românii ca steag: absența românilor din istoria Transilvaniei. Rușine! Rușine! Rușine.

Tinerii români, puțini la numar, care defilează sub acest steag al Transilvaniei care disprețuieste, în continuare, peste timp, pe români, sunt de iertat, pentru că nu au știut ce fac. Cei ce vor continua, aflând acum adevărul, vor fi de neiertat în fața strămoșilor noștri și demni de dispreț și în fața străinilor, care nu acceptă din principiu să-ți trădezi neamul” –  scria Vasile Lechințan (profesor universitar la Cluj, care a scris nenumărate cărți și articole despre istoria Transilvaniei, prin urmare cunoaște ce spune).

Despre faptul că românii din Transilvania considerau că culorile care-i reprezintă sunt ROȘU –  GALBEN –  ALBASTRU și nu albastru (fondul pe care se află însemnul secuilor de pe stema lui Maria Tereza din anul 1765), roșu (fondul pe care se află însemnul ungurilor de pe stema lui Maria Tereza din anul 1765) și galben (fondul pe care se află însemnul sașilor de pe stema lui Maria Tereza din anul 1765), după cele scrise în publicația oficială a Partidului Național în anul 1911, considerat singurul partid al românilor din Transilvania:

„Fiecare popor ține să-și aibă semnul său, prin care se deosebește de alte popoare. Semnul de deosebire sunt de obicei culorile. Fiecare neam își are culorile sale. Și fiindcă culorile acestea au însemnătate, că deosebesc ființa unui neam de ființa celorlalte neamuri pentru aceea fiecare neam își cinstește și își iubește culorile sale, cum își iubește ființa sa, sufletul său.
Culorile poporului românesc sunt: roșu, galben și albastru. Noi românii iubim culorile acestea pentru că ele sunt semnele sufletului nostru. Când noi purtăm pe hainele noastre, în părul nostru aceste culori, prin asta nu vrem să zicem, că noi urâm alte neamuri, ori că vrem răul altora, ci vem să arătăm numai, că noi suntem români, că vrem să rămânem ceea ce au fost strămoșii noștri, că ne iubim neamul nostru. (…) culorile roșu, galben și albastru sunt numai semnul vădit al ființei noastre românești, al iubirii noastre pentru neamul românesc.
Și de aceea noi ne iubim neamul mai mult decât viața noastră și fiindcă noi dorim să rămânem în veci români, pentru aceea niciodată nu putem să ne lăsăm de culorile noastre românești, de mândrul nostru tricolor.

Dar stăpânitorii noștrii ar dori ca noi să ne dezbrăcăm de ființa noastră românească. Ar dori să nu mai fim români, ci să ne contopim și noi în neamul unguresc, să ne facem unguri. Din pricina aceasta stăpânitorii acestei țări urăsc tricolorul nostru românesc și se face adevărată vânătoare după acest tricolor. S-a întâmplat moarte de om din pricina asta și jandarmii smulg cingătoarele românești ale fetițelor noastre și se aprind de mânie, când văd pe hainele noastre culorile: roșu, galben și albastru.” (Negrilă Iulian, Ziarul „Românul” și Marea Unire, 1988. Pag. 113, citat din Românul 83, 15 / 28 aprilie 1911, Arad).

Sigiliul lui Mihai Viteazul din anul 1600. Transilvania era reprezentată de doi lei cu labele posterioare pe șapte piscuri și ținând o sabie.

După catalogările făcute mai sus, putem deduce că românii care astăzi umblă cu însemnele secuilor, ugurilor și sașilor, cum este stema din anul 1765 a Mariei Tereza, prin urmare de atunci când strămoșii lor au fost numai tolerați în Transilvania, adică suportați atâta timp cât aveau alții chef să-i suporte, o fac, după cum se scria și în ziarul Românul de la Arad din anul 1911, pentru că au niște stăpâni și „stăpânitorii (…) ar dori ca noi (românii – n.n.) să ne dezbrăcăm de ființa noastră românească. Ar dori să nu mai fim români, ci să ne contopim și noi în neamul unguresc, să ne facem unguri.”
Sau, după cum scria domnul Lechințan, „Tinerii români, puțini la numar, care defilează sub acest steag al Transilvaniei care disprețuieste, în continuare, peste timp, pe români,” defilează cu el „pentru că nu au știut ce fac”, adică mai clar, o fac din prostie. Iar cei care știu ce fac, sunt trădători de neam și „vor fi de neiertat în fața strămoșilor noștri și demni de dispreț și în fața străinilor, care nu acceptă din principiu să-ți trădezi neamul.”

                                                                                                                               Iulius MUREȘAN