Secretele Muntilor Apuseni: tunelurile uriasilor unde se ascund tezaure si locul de domnie al regelui Rama si a Sitei din epopeea “hindusa”, Ramayana

Secretele Muntilor Apuseni: tunelurile uriasilor unde se ascund tezaure si locul de domnie al regelui Rama si a Sitei din epopeea “hindusa”, Ramayana

Muntii Apuseni alaturi de Muntii Bucegi, Muntii Buzaului, Masivul Godeanu si Masivul Ceahlau, ascund o serie de tezaure, care atunci cand vor fi descoperite, vor genera o unda de soc, de o asemenea amploare, astfel incat intreaga istorie oficiala a omenirii va trebui rescrisa. Nu multi sunt, inca, pregatiti pentru o asemenea unda de soc !

Munții Apuseni sunt un lanț muntos din Transilvania, parte a Carpaților Occidentali. Cel mai înalt vârf este Curcubăta Mare (cunoscut și ca Vârful Bihor) cu o altitudine de 1849 de metri. Sunt delimitați la nord de Râul Barcău, la sud de râul Mureș, la vest de Dealurile și Câmpia de Vest, iar la est de Depresiunea Colinară a Transilvaniei. În Munții Apuseni se află peste 400 de peșteri.

Publicatia Adevarul reuseste, totusi, sa scoata la suprafata cateva dintre legendele acestor munti. Nu uitati, legendele reprezinta istoria reala a omenirii:

„Munţii Apuseni sunt, înainte de toate, sălbatici. Sunt locuri unice, de o frumuseţe rară, cu peşteri ale căror formaţiuni îţi rămân întipărite în memorie. Cu multă linişte şi o îmbinare armonioasă între plaiuri şi abrupturi, aşa îi întâmpină Apusenii pe cei care le trec pragul. Munţii Apuseni sunt cuprinşi între valurile de coline ale Câmpiei Transilvaniei şi

Câmpia Tisei şi constituie veriga care închide spre apus arcul Carpaţilor. Apar ca o insulă muntoasă de formă aproape rotundă şi fac parte din grupa Carpaţilor Occidentali, reprezentând comapartimentul cel mai mare şi cel mai înalt al Carpaţilor Occidentali. “Numele lor este dat de poziţia lor geografică.

Au primit denumirea de Munţii Apuseni pentru că se găsesc în zona de Apus, în partea de Vest. În Munţii Apuseni întâlnim o combinaţie între relieful sedimentar, vulcanic şi cristalin. Astfel s-au format rocile dure. Datorită reliefului vulcanic sunt şi zăcămintele de aur şi argint, în zona în care au existat vulcanii”, ne-a explicat prof. univ. dr. Alexandru Ilieş, decanul facultăţii de Geografie, Turism şi Sport Carstul întâlnit în Apuseni dă faimă acestor munţi.

“Relieful carstic se împarte în exocarst-cheile şi endocarst-peşterile. Este relieful carstic cu cea mai mare suprafaţă, cu cea mai mare densitate de formaţiuni carstice din România”, a mai precizat prof. univ. dr. Alexandru Ilieş.

Uriaşii din Apuseni !

Legendele din jurul Munţilor Apuseni nu sunt puţine. Cea mai răspândită este cea a uriaşilor care şi-au dus veacul aici. Astfel, mitul spune că Decebal a fost de acord să-i lase pe uriaşi să trăiască în Apuseni, cu condiţia să-i păzeazcă toate comorile. Dintr-o întâmplare nefericită au apărut dealurile din Ardeu.

Bătrânii din zona satului hunedorean Ardeu spun că pe vremuri trăia o familie de uriaşi care a fost însărcinată de Decebal să păzească un plug de aur în mărime naturală, la care erau legaţi doi boi, tot din aur, şi tot din mărime naturală, piese la care căpetenia dacilor ţinea tare mult şi pe care le-a ascuns într-o peşteră, a cărei intrare a fost apoi zidită, scrie timetv.ro.

Aflând de comoara de sute de kilograme de aur, un grup de flăcăi ce doreau să devină bogaţi peste noapte s-au încumetat în munţi. Au luat cu ei săbii, coase, furci şi tarnacoape, plus trei căruţe trase de boi, ca sa aibă cu ce-şi căra înapoi prada. Peştera era păzită, cu rândul, de tatăl şi fiul cel mare din familia uriaşilor.

În ziua în care grupul de prădători a ajuns în apropierea peşterii, de pază era fiul cel mare al uriaşilor. Cu mâncare la el, părintii l-au trimis pe cel mai mic. Acesta a uitat însă să ia cu el şi cele trei pâini de care fratele său avea nevoie ca să se sature. Înfometat, flăcăul uriaş a plecat după mâncare.

Prădătorii au ajuns la peşteră când era doar mezinul, care a fost ademenit să mănânce dintr-un bou otrăvit, astfel că la scurt timp a murit, iar prădătorii au intrat în peşteră. Imediat ce au intrat, tavanul peşterii s-a prăbuşit şi au murit cu toţii. Când a ajuns la peşteră şi a văzut că băiatul i-a fost înghiţit de pământ, uriaşa a început să răscolească pământul, şi aşa ar fi apărut dealurile din Ardeu.

loading…

//

Legenda urşilor !

Când vine vorba despre Peştera Urşilor, legenda spune că, în urma căderii unei stânci peste gura peşterii, au fost închişi aproximativ 140 de urşi înfometaţi. În cele din urmă ei s-au atacat reciproc pană când au murit toţi. Tot legenda spune că în actual Peşteră a Urşilor ar fi trăit zmei, creature cu puteri supranaturale.

Are o lungime de 1.500 metri şi este compusă din galerii aflate pe două nivele (galeria uperioara lungă de 488 metri, aceasta este destinată turiştilor) si cea inferioară cu o lungime de 521 m, pentru cercetări ştiinţifice. Apa a fost cea care a modelat calcarul care seamănă cu marmura din peşteră. Cu o răbdare care se măsoară în zeci de mii de ani, a sculptat stalactite şi stalagmite cum rar ai ocazia să mai vezi altundeva.

Vălul Miresei !

Cascada Vălul Miresei este învăluit în legendă. Astfel, se spune că numele îi provine de la o mireasă cu mulţi ani în urmă, care a avut dorinţa de a se poza la cascadă, înainte de nuntă, şi din nefericire, a căzut şi s-a înecat şi a murit. Nuntaşii care au plâns-o ar fi dat naştere cascadei din lacrimile lor.

Nunta Zmeului !

Legenda Peşterii Onceasa, sau Huda Zmeilor, spune că zmeul îşi sărbătorea nunta cu mare alai pe Vârful Briciei, bucurându-se de lumina frumoasă a lunii. Deodată apare un nor obraznic care acoperă faţa lunii şi întunecă cerul. Mirele supărat înghite norul, ca urmare, o furtună năprasnică, cu trăznete peste trăznete, se repede peste alaiul de nuntă.

Zmeul îşi ia mireasa şi nuntaşii, se repede în carul său de foc şi dă fuga într-o peşteră din apropiere, cautând refugiu. O parte din nuntaşi şi carul sfărâmat de trăznete sunt transformaţi în pietrele ce aparţin Briciei. O altă parte a alaiului scapă pe jos până la peşteră, dar mânia trăznetelor îi ajunge şi acolo. De aici credinţa că oasele aflate în interiorul acestei peşteri ar aparţine zmeilor pedepsiţi.

Peştera cu Lapte !

O altă legendă se referă la Vârful Piatra Boghii, caracterizat de un perete de calcar impozant ce coboară până în vale. La partea superioară a peretelui se află intrarea în Peştera Boghii sau Peştera cu Lapte, nume datorat „laptelui de munte” care s-ar găsi în interior.

În faţa acestei peşteri apare figura voluminoasă şi întunecată a unui urs şi, tot în faţa peşterii, există o gradină neobişnuit de verde şi plină de flori. Aceasta grădină, denumită şi „Grădina peşterii”, se află sub protecţia a două drăcoaice frumoase, care se pot vedea udând florile la lumina lunii, mai spune legenda.”[1]

Regele Rama si preafrumoasa sa sotie, Sita, au trait in zona Muntilor Apuseni si nu in India !

Sunt timpuri atât de vechi, încât oamenii privesc aceste relatări ca pe nişte legende. Au trecut mai mult de 9000 de ani de atunci şi este firesc că au interve¬nit erori majore de interpretare a realităţii din acele vremuri, care s-au transmis de-a lungul mileniilor şi civilizaţiilor până în timpurile noastre.

Ramayana este o epopee antică, scrisă în sanscrită de către poetul Valmiki. Reprezintă totodată o carte importantă a hinduismului. Ramayana conține 24.000 de versuri și povestește despre călătoriile prințului Rama, a cărui soție, Sita, este răpită de către demonul (reptilianul) Ravana.

Aşa-zisa legendă dintre Rama şi Sita pe care occidentalii o cunosc din epopeea hindusă Ramayana şi este, de fapt, cât se poate de reală. Problema principală este că în decursul vremii s-a creat impresia că Rama şi Sita au plecat din India de astăzi către vest, când în realitate Rama a domnit pe teritoriul actual al ţării tale, a continuat lama să-mi explice.

O informaţie mult mai precisă este aceea că reşedinţa lui regală a fost în zona judeţului Sălaj, iar retragerea lui pentru mai mulţi ani, împreună cu Sita, în pădurile munţilor s-a făcut exact în valea din Munţii Apuseni prin care am trecut noi ieri. Nu sunt mari deosebiri faţă de peisajul de atunci, doar că vegetaţia era mult mai înaltă. Acelea erau timpuri în care unele zeităţi din planurile cereşti se materializau în planul fizic şi obişnuiau să trăiască mai mulţi ani printre oameni.

Nivelul de conştiinţă al populaţiei care se afla atunci în zona carpatică era foarte elevat; oamenii erau puţini şi se stabileau mai ales în zona văilor şi a crestelor muntoase. Viaţa lor era profund meditativă şi pe atunci aveau loc multe evenimente care astăzi ar fi catalogate drept uluitoare miracole divine.

Impregnarea subtilă din acele timpuri a fost atât de puternică, încât nu a dispărut în totalitate nici chiar astăzi, după mai bine de 9000 de ani. Ea a amorsat atunci o matrice energetică fundamentală ce se va actualiza din nou în viitorul apropiat ca urmare a unor legi de ciclicitate.

Desigur, ar fi încă multe de spus despre acea epocă îndepărtată, chiar dacă oamenii de ştiinţă afirmă că este doar rodul unei fantezii debordante. Există totuşi dovezi marcante pe care unii istorici le deţin, precum şi studii remarcabile ce atestă aceste realităţi. Din păcate, sunt şi mai mulţi cercetători care doresc ca ideea şi concepţia actuală despre felul în care a evoluat istoria umanităţii să nu fie modificată.

Pentru ei, aceasta ar fi sinonim cu un dezastru, atât financiar cât şi geo-politic. Este însă de mirare că, o luptă destul de înverşunată împotriva acestor realităţi este purtată chiar de către unii istorici şi academicieni din ţara noastră. Totuşi, lucrurile se vor corela de aşa manieră, încât adevărul să iasă curând la iveală.

Istoria lui Rama şi a lui Sita este însă mai complicată decât a fost descrisă în Ramayana, deşi acolo esenţa mesajului s-a păstrat nealterată. De pildă, intervenţia şi luptele de culise ale unor civilizaţii avansate care existau în acele timpuri, precum şi tehnologia inimaginabilă pe care acestea o dezvoltaseră au fost descrise doar sumar şi de multe ori în mod alegoric.

În plus, prezenţa lui Machandi lângă Rama, după răpirea lui Sita de către Ravana, a fost voit eliminată din povestire, pentru a nu crea confuzii despre castitatea cuplului. Zeita Machandi a avut atunci o contribuţie majoră la victoria finală a lui Rama şi tot ea este cea care a salvat-o pe Sita dintr-o situaţie dificilă în ultima fază a războiului, care a implicat şi trei deflagraţii atomice.

Însă toate acestea sunt doar poveşti în viziunea ştiinţei moderne. Nu trebuie să ţinem cont prea mult de părerea ei asupra unor astfel de subiecte, întrucât ignoranţa şi interesele cercetătorilor moderni conduc spre alte direcţii, în loc să conducă spre adevăr. În zona din Munţii Apuseni în care s-a efectuat translaţia a fost creată încă din acele timpuri o falie spaţio-temporală, pe care Rama o folosea adeseori pentru a se proiecta în diferite puncte de pe glob.

Luptele dintre arienii din Carpati si reptilienii Anunnaki !

[ratingwidget_toprated type=”posts” created_in=”all_time” direction=”ltr” max_items=”2″ min_votes=”1″ order=”DESC” order_by=”votes”]

Iată în continuare legenda care povesteşte cum „zeul” Anunnaki, Ninurta, s-a oferit să recupereze pietrele ME. Zu a creat ceea ce pare să fi fost un câmp de forţă pentru a se proteja de atac, iar tăbliţele spun: „în timp ce controla ME, nicio săgeată nu se apropia de el.” Enki, marele savant şi inginer, a creat atunci o armă care a străpuns apărarea lui Zu şi, în cele din urmă, 1-a invins. Şi alţi Anunnaki au încercat să fure pietrele ME, deoarece lupta pentru putere şi control a continuat între ei, ca de altfel şi în zilele noastre. Zu (Sin) a fost judecat, dar rezultatul nu este cunoscut. Este totuşi evident că originea termenul biblic „sin” se referă la sfidarea voinţei lui „Dumnezeu”, a zeilor. Povestea luptei dintre Zu şi Ninurta descrie folosirea unor arme foarte avansate, aparent imposibil de realizat în urmă cu mii de ani, care totuşi sunt susţinute de dovezi solide.

De exemplu, în Rajasthan, India, nu departe de Jodhpur, există o suprafaţă de aproximativ 5 kilometri pătraţi, acoperită cu cenuşă radioactivă. Tot în această zonă, izolată de poliţie, rata apariţiei cancerului şi a naşterilor cu malformaţii este foarte ridicată, de aici provenind şi măsurile de izolare. A fost descoperit un întreg oraş vechi care, conform dovezilor, a fost distrus de o explozie atomică în urmă cu 8.000-12.000 ani.

Se estimează un număr de jumătate de milion de victime ale exploziei, cel puţin la fel de puternică precum cea din Japonia anului 1945. Aceste descoperiri moderne sunt regăsite în vechile texte. Epopeea hindusă Mahabharata povesteşte:

„Un singur proiectil încărcat cu toată puterea din univers… O coloană incandescentă de fum şi foc, strălucitoare cât 10.000 de sori, s-a ridicat în toată splendoarea sa… Era o armă necunoscută, un trăsnet de fier, un mesager gigantic al morţii care a transformat în cenuşă o întreagă rasă.”

Epopeea vorbeşte şi de cadavre atât de arse, încât nu au putut fi identificate; despre cum au căzut părul şi unghiile oamenilor, despre faptul că ceramica s-a spart „fără motiv”, iar păsările au albit. în câteva ore hrana s-a contaminat. Dacă nu este descrierea unei explozii nucleare, atunci ce este? Foarte multe texte, precum Ramayana, descriu un război teribil între hinduşi şi atlanţi. Aceştia foloseau aparate zburătoare numite Vimana, iar atlanţii unele numite Vailixi.

Consemnări hinduse descriu chiar o luptă pe Lună, fapt care susţine afirmaţiile unor persoane ca Arizona Wilder, sclavă a controlului mental impus de Iluminaţi, care a lucrat pentru eşaloanele superioare ale acestora. Ea pretinde că reptilienii şi nordicii blonzi cu ochi albaştri au dus lupte pe Lună şi pe Marte, ca şi pe Pământ. Toate acestea s-au petrecut în „Epoca de Aur” de dinaintea cataclismului din Lemuria şi Atlantida şi astfel sunt susţinute descrierile decăderii marii şi puternicei Atlantide prin război tehnologic şi catastrofe. La întoarcerea Anunnaki-lor după cataclisme, a revenit însă aceeaşi mentalitate.

Există dovezi foarte clare ale altor dezastre nucleare. Descoperirile arheologice din Valea Indusului arată că oraşele au fost construite în perioada 3500-3000 î.Ch. (când s-a consolidat Imperiul Sumerian controlat de Anunnaki) şi au fost distruse în jurul anului 2000 î.Ch. în urma unor mari violenţe. Mai mult, scheletele găsite în aceste locuri prezintă radioactivitate crescută. Cam în aceeaşi perioadă, pe la 2000 î.Ch., Sumerul şi-a găsit sfârşitul în urma unui „vânt rău” care prezenta toate semnele unui conflict nuclear. „Vântul” a adus sfârşitul brusc al Sumerului şi al akkadicnilor învecinaţi.

Textele străvechi povestesc despre o „calamitate” care s-a abătut asupra Sumerului, una „necunoscută omului, care nu mai fusese văzută vreodată”. A fost un „vânt rău”, o furtună şj o „căldură care a pârjolit totul în calea ei”. Un fel de nor a blocat soarele ziua şi stelele noaptea. Textele relatează în continuare:

„înspăimântaţi, oamenii abia puteau respira; vântul rău îi chircea, nu le mai lăsa încă o zi… gurile le erau înecate în sânge, capetele inundate de sânge, chipurile au devenit palide din cauza vântului rău.”

Sau:

„A pustiit oraşele, casele şi grajdurile; animalele au dispărut. Apele Sumerului erau otrăvite; câmpurile erau pline de buruieni, iar păşunile uscate.”

Chiar şi zeii au trebuit să părăsească aceste locuri, după cum ni se spune, toate oraşele sumeriene fiind afectate în acelaşi timp. Dezastrul nuclear din Valea Indusului corespunde cu perioada de timp a acestui „vânt rău” otrăvitor din Sumer, dar şi cu distrugerea violentă din Sodoma şi Gomora biblică.

Multe surse localizează aceste oraşe în capătul sudic al Mării Moarte din Israel, unde mai persistă şi astăzi niveluri nefireşti de radioactivitate. Acel loc mai este numit şi „Marea lui Lot”, după personajul biblic din povestea Sodomei şi a Gomorei, asociat timp de mii de ani cu simbolul morţii. Povestea soţiei lui L©t spune că aceasta s-a transformat într-o stană de sare când a privit înapoi spre Sodoma şi Gomora în timpul distrugerii lor, dar cuvintele traduse ca „stană de sare” Pot fi traduse şi ca „nor de fum”.

în acest caz ar avea rnai mult sens decât „sare”, potrivindu-se imaginii de aici. Relatările despre devastarea Sodomei şi Gomorei descriu cum Dumnezeu a hotărât să distrugă aceste oraşe şi i-a avertizat pe cei supuşi lui să fugă. Avem aici din nou o coincidenţă, tăbliţele sumeriene explicând amănunţit cum liderii Anunnaki-lor, conduşi de Enlil şi de progeniturile sale, au decis sa distrugă aceste locuri printr-un alt război intern, de această dată pornit împotriva lui Marduk, fiul fratelui său vitreg şi mare rival, Enki.

Până astăzi, facţiunile lui Enlil şi ale lui Enki din rândul Anunnaki-lor îi învrăjbesc pe Iluminaţi şi creează numeroase conflicte. în peisajul peninsulei Sinai (Sin-ai), există o mare zonă abruptă, de aproximativ 200 de kilometri pătraţi. Istoria şi arheologia „oficială”, care cataloghează ideea existenţei unor arme ultramoderne ca imposibilă în lumea veche, consideră pietrele înnegrite (numai la suprafaţă) din Sinaiul de est, ca simplu „mister”.

Totuşi, scenele aparente de explozie nucleară sunt la vest de Sumer, iar textele sumeriene spun că „vântul rău” care a otrăvit apele şi atmosfera, punând.capăt acelei civilizaţii, a fost creat de un „fulger de la vest”. Se poate astfel rezolva misterul dispariţiei subite a civilizaţiei sumeriene? Se poate ca „vântul rău” să fi fost dezastrul nuclear?

Pe la 1450 î.Ch., cultura clasică minoică (fostă sumeriană) a fost distrusă în Creta de un alt dezastru subit, pe care arheologii şi istoricii nu-1 pot explica. încă o dată, toate oraşele au fost nimicite în aceeaşi perioadă de un „teribil” holocaust. Prin această serie de evenimente violente şi războaie interne cu Anunnaki, Imperiul Sumerian s-a prăbuşit.

A început să se divizeze şi fiecare provincie în parte să se autoguverneze, cel puţin temporar, în baza cunoaşterii, structurii, credinţelor şi miturilor foştilor lor stăpâni. De atunci, reptilienii Anunnaki au manipulat din umbră şi prin urmaşii lor hibrizi, fiind pe cale să înlocuiască imperiul lor global explicit (Vechea Ordine Mondială) cu imperiul lor global ascuns (Noua Ordine Mondială).

Ei sunt forţa ascunsă din spatele începerii centralizării globale care explodează în jurul nostru astăzi. Anunnaki, cel puţin după cataclismul final din Atlantida, au căutat să-şi ascundă faţă de oameni, pe cât posibil, forma reptiliană.

Arheologul Francis Taylor spune ca in unele temple din apropiere, el a reusit sa traduca unele gravuri, ce sugereaza ca acesti oameni s-au rugat sa fie feriti de „marea lumina”, care a fost prezenta in timpul distrugerii. El mai adauga:

„Este asa socant sa-ti imaginezi ca unele civilizatii au avut tehnologie atomica, inainte de noi. Cenusa radioactiva adauga credibilitate vechilor scrieri indiene care descriu razboaiele atomice.”

Un alt argument puternic care vine in sprijinul acestor idei reprezinta un imens crater, in India, in apropiere de Bombay. Acest crater este circular, iar diametrul este de 2.154 de metri. Craterul Lonar, se afla la 400 km nord-est de Bombay si a fost datat ca avand o vechime de 50.000 de ani si are legatura cu povestea din cele doua epopei indiene. Scepticii au sugerat ideea prabusirii unui meteorit acolo, dar nu s-au gasit astfel de urme, practic, este craterul si atat. Dar daca ar fi fost un meteorit, zona craterului n-ar fi trebuit sa aiba continut urias de radiatii, caci atunci cand se prabusesc meteoriti pe pamant, nu se raporteaza prezenta a radiatiilor periculoasa pentru sanatatea oamenilor, dar in acest caz, radiatia e periculoasa.

Obiectul care ar fi lovit craterul, a avut o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, potrivit cercetatorilor, dar un alt argument in acest caz reprezinta faptul ca a existat o caldura brusca ce a transformat totul in jurul craterului intr-o sticla de bazalt. In zona Pakistanului, un oras antic pe nume Mohenjo Daro numit si „Muntele Mortilor”, ruine descoperite in secolul XX, care ar fi apartinut unei civilizatii avansate numita Harappa. Un cercetator englez pe nume David W. Davenport, a scris o carte, dupa 12 ani de cercetari intitulata „Distrugere Atomica – 2000 i.Hr.”, unde explica detaliat cum acest oras antic a fost distrus din temeli de o explozie atomica
Textele antice atribuite regelui Rama, vorbea si despre „Stralucirea lui Kapila”, ce putea transforma 50.000 de soldati in cenusa instantaneu, care in mod evident nu poate fi altceva, decat o bomba atomica.

Perioada in care au avut loc aceste explozii atomice, este plasata de cercetatori intre anii 8.000-12.000 i.e.n. Oamenii de stiinta cunosc ca atunci cand o bomba atomica explodeaza, intr-un desert de exemplu, o mare parte din zona desertului este transformata in sticla. O astfel de sticla este prezenta si in enigmaticul desert de sticla libian, in apropiere de platoul Saad. Descoperit in anul 1932 de catre arheologul Patrick Clayton, desertul de sticla are o lungime de 130 km si latime 53 km.
O astfel de piesa de sticla, de culoare galben-verde, a fost descoperita in 1996, de catre mineralogul italian Vicenzo de Michele, in mijlocul unui colier provenita din mormantul celebrului faraon Tutankhamon. Descoperirea a avut loc in timp ce se afla la Muzeul Egiptean din Cairo. Dupa ce a stat cot la cot cu un geolog egiptean, Aly Barakat, s-a stabilit ca acea bucata de sticla provine dintr-o regiune aflata in Desertul Sahara. Despre aceasta sticla a vorbit si programul BBC Horizon, doar ca ei avansau ideea de „bucata a unui meteorit”, dar dupa cum am vazut mai sus, meteoritii nu lasa unde se prabusesc radiatii puternice si nici nu transforma zona in sticla.

Reactor nuclear antic !

Mina Oklo din Gabon, a intrat in atentia cercetatorilor deoarece aceasta este considerata a fi un „reactor nuclear antic”. Daca noi avem in prezent arme nucleare si reactoare nucleare de ce n-ar avea si cei din trecut ? Mai ales ca partea cu armele atomice de distrugere in masa, se probeaza, dupa cum am prezentat aici ! Motivul care le-a atras atentia oamenilor este acela ca uraniul din aceasta zona este similar cu uraniul rezultat in urma folosirii si se pune intrebarea „cine l-a folosit si in ce scop ?”

Incercand sa evite ideea de „centrale nucleare antice”, acestia merg pe ideea conform careia aceste metale radioactive s-au injumatatit, desi e nevoie de o perioada foarte mare pentru asa ceva. Ei s-au intrebat cum s-ar putea produce, astfel de reactii in natura, avand in vedere ca, crearea unui reactor necesita cunostinte de inginerie, fizica si o atentie deosebita. Dar stati, ei au putut construi piramide, ce oamenii inca nu o pot copia, asta nu e o dovada de inginerie ?

La Oklo s-au descoperit cel putin sase zone de uraniu saracit, fiind o dovada clara, ca acel reactor a fost folosit de oameni. Uraniul nu putea sa „saraceasca” asa din senin, gasindu-se sub aceeasi forma in sase locuri, este clar ca a fost mana omului.

sursă-Departamentului Zero România